Mesajul presedintelui

La împlinirea a 20 de ani – 8 Martie 1998 – de la înființarea primului Centru de Zi pentru Persoane Vârstnice din Cluj-Napoca, din cadrul Fundației pentru Îngrijirea Vârstnicului, încep prin a aduce mulțumiri Primăriei Cluj-Napoca, membrilor Centrului, familiei mele, prietenilor și partenerilor din mai multe țări ale lumii, angajaților și colaboratorilor. Fără ei, Centrul nu ar fi existat.

Mi-a venit ideea înființării Centrului după ce pe parcursul mai multor ani am reușit să vizitez astfel de centre în SUA, Germania, Anglia și Belgia. Aceste instituții oferă servicii de socializare, psihologie și psihoterapie, recuperare, îngrijire medicală la domiciliu și închiriere de echipamente de recuperare. Aici vârstnicii citesc, socializează, joacă teatru, cântă, dansează, meditează, fac yoga și Pilates, gătesc și învață să mănânce sănătos, fac excursii, fac grădinărit, primesc masa acasă dacă sunt bolnavi, sunt mereu împreună cu semeni de-ai lor. Ei sunt în permanență cu asistenți sociali, asistenți medicali, psihologi, medici, kinetoterapeuți, dentiști, nutriționiști și antrenori de fitness. Aceste instituții sunt situate în imediata apropiere a domiciliului vârstnicilor, cu costuri accesibile tuturor.

La puțin timp după ce am vizitat mai multe astfel de centre, la întoarcerea acasă mi-am zis că și Clujul merită un astfel de centru și am început să caut un spațiu potrivit. După mai multe încercări, am ajuns și la Primărie, la domnul primar Funar, care mi-a zis fără ezitare că pot primi spațiul situat la parterul Creșei nr. 9 de pe strada Mehedinți. Am sărit în sus de bucurie, dar bucuria nu a ținut mult timp. Pentru că de îndată ce am ajuns la adresă am constatat că era vorba despre câteva încăperi fără geamuri și uși, un loc părăsit și folosit ca depozit de gunoaie. Atunci am avut mare noroc cu Dr. Louis Kostner (astăzi medic în Australia), care m-a bătut pe umăr și mi-a zis: ”Nu fi trist, Dane, pentru că eu cunosc o mulțime de organizații în Belgia și Olanda care o să te ajute”. Din clipa aceea am început să scriem scrisori și să facem liste cu lucruri de care aveam nevoie; și aveam nevoie de multe lucruri: geamuri, uși, covoare, perdele, corpuri de iluminat, mobilier, vopsea, echipamente de gimnastică, vase de toaletă și chiuvete, birotică, calculatoare, imprimantă etc. Am scris și am așteptat. După o lună am început să primim ceea ce am solicitat. La început erau voluntari care veneau cu mașinile lor, apoi au venit mașini mai mari și în sfârșit au venit camioane.

Încet, încet locul se schimba și căpăta un aspect mai atrăgător. Simona, soția mea, m-a ajutat atunci să aleg cele mai frumoase draperii, să aleg mobila și chiar să aducem mobilă de acasă. Am amenajat o cameră pentru socializare, o cameră cu echipamente de recuperare pentru gimnastică și două birouri în fostele băi. Am tipărit pliante, am scris articole în presa locală, am mers la televiziunile locale și am vorbit despre noul Centru pentru Îngrijirea Vârstnicilor. Părea o instituție cum nu s-a mai văzut pe la noi și de aceea primii vârstnici care i-au trecut pragul au venit cu un fel de sfială, frică și suspiciune. Dar au venit tot mai mulți. Încetul cu încetul, Centrul s-a umplut. Români, maghiari, oameni cu studii superioare și oameni mai simpli, de diferite religii, au început să se simtă ca într-o familie.

La început trebuia să facem totul, împreună cu Ana Tudoran, singuri, pentru că exista o atitudine care spunea: ”Dacă ni se dă, primim, dar nu ne implicăm cu nimic pentru că sunt angajați care trebuie să facă toată treaba”. Și atunci mi-am zis că acest proiect va fi de succes în momentul în care vârstnicii, membri ai Centrului, se vor organiza și vor administra singuri totul. Visul s-a împlinit la câțiva ani după aceea.

De la an la an, numărul organizațiilor care ne-au ajutat creștea. Așa am început să primim regulat camioane cu mobilier, paturi, saltele, haine, alimente și medicamente. Eu fiind persoana de contact, a trebuit de multe ori să mă deplasez până la Borș ca să însoțesc de acolo câte un TIR care venea pentru prima dată în România. Ajuns în Cluj, petreceam apoi câte 3-5 zile la vama de pe strada Soporului așteptând eliberarea actelor necesare descărcării. Urma apoi deplasarea cu TIR-ul prin oraș, apoi pe aleile înguste din Mănăștur, blocând mereu locuitorii care veneau acasă și nu puteau să-și parcheze mașinile. Urma apoi partea cea mai grea: cine descarcă TIR-ul? Întrebarea era retorică, pentru că trăiam niște timpuri în care oamenii nu săreau repede să ajute. Apoi a venit Lachie MacLeod din Scoția, cu un TIR de prefabricate din beton din care am confecționat depozitul pentru echipamente de recuperare: zeci de paturi tip spital cu saltele impermeabile, cărucioare pe rotile, cadre metalice de mers, cârje, etc. Au fost ani grei, dar frumoși, în care l-am avut mereu alături pe Dr. Tudor Simionescu, specialist în management sanitar, care este astăzi în Franța.

Am înființat apoi Centrul Comunitar, am adăugat servicii de recuperare, cu medic specialist și asistentă medicală de balneologie, Centrul de Reminiscențe cu servicii pentru persoane cu demență, servicii de îngrijiri medicale și paliative la domiciliu, închirieri de echipamente de recuperare.

În continuare am pornit proiectul Cutiilor cu Amintiri, un proiect inițiat de Organizația Age Exchange din Londra și finanțat din bani europeni. La proiect au participat vârstnici din 7 țări, iar vernisajul expoziției, cu 100 de cutii, a avut loc la Casa Matei Corvin, în sala de expoziție a Universității de Arte Plastice Cluj.

Cu timpul, vârstnicii noștri au devenit tot mai activi, au început să facă excursii prin țară și în străinătate, să aibă spectacole de teatru și cor, să participe la acțiuni de voluntariat. Profesioniștii angajați sau voluntari au participat la numeroase cursuri de pregătire, în țară și în străinătate. Am colaborat și colaborăm și în prezent cu Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj – Facultatea de Asistență Socială și am tipărit cursuri pentru specialiștii care lucrează cu vârstnici. Ceea ce altădată părea un vis, a devenit o realitate.

Aproape de casele oamenilor, cu costuri minime pentru cei înscriși, cu angajați profesioniști, Centrul de Zi pentru Persoane Vârstnice poate servi oricând ca model de bună practică, contribuind astfel la reforma sistemelor sanitare și sociale din România.

Închei cu un citat din cartea lui Viktor Frankl, ”În căutarea sensului vieții”:

”Vârstnicii nu trebuie priviți cu milă. În loc de asta, tinerii ar trebui să-i invidieze. Este adevărat că bătrânii nu au prea multe posibilități sau șanse în viitor. Dar ei au ceva cu mult mai mult de atât. În loc de posibilități în viitor ei au realități în trecut – șansele pe care le-au fructificat, sensul pe care l-au îndeplinit, valorile pe care le-au realizat și nimic și nimeni nu le poate lua aceste realizări”.

Dr. DAN BACIU,

Președinte – Fundația pentru Îngrijirea Vârstnicului